Italo Calvino - Iubiri dificile

AVENTÚRĂ, aventuri, s. f. 1. Acțiune îndrăzneață și riscantă; întreprindere dubioasă, necinstită. 2. Legătură amoroasă întâmplătoare (și trecătoare). – Din fr. aventure. (http://dexonline.ro)
Volumul de povestiri al lui Calvino (publicat în 1970, cu titlul original ”Gli amori difficili ”) este secționat în două părți, intitulate : Iubiri dificile și Viață dificilă.
Prima parte, Iubiri dificile, este alcătuită la rândul său din mici diviziuni, numite Aventuri, 13 la număr, care permit lectorului să vadă banalul amenajat în chip simplist, așa cum a dorit Calvino să scrie. Aventurile unor oameni simpli, întâmplări prin care unii au trecut  ori fantezii sau visuri debitate de alții.  Proza lui Italo Calvino reușește, în mare parte, să tencuiască realitatea și s-o ridice de la nivelul prozaic la cel al uniformității, al absolutului, permițând lectorului să transpună în propria minte realitatea auctorială și cumva, s-o rescrie. Avem, așadar, de-a face cu oameni obișnuiți care au parte de întâmplări la fel de obișnuite, și dacă analizăm, oare nu asta înseamnă a povesti, oare nu înseamnă a transforma din argila cotidianului mărețe sculpturi care să fie la rândul lor recreate de mâinile  altora ? Aș fi transcris aici câteva fragmente din trei povestiri, dar nu pot fragmenta nimic, ar de necitit și de neînțeles, prin urmare, povestirile trebuie citite integral. Pot menționa însă câteva aventuri considerabile: Aventura unui tâlhar, Aventura unei înotătoare, Aventura unui cititor, Aventura unui miop, Aventura unui poet.
 (Notă : personal, unele replici sau descrieri m-au dus cu gândul la Toma Caragiu ).
A doua parte a volumului, Viață dificilă, este divizată în alte două subdiviziuni: Furnica argentiniană și Norul de smog.
În prima subdiviziune, vedem sărăcia lucie a unei comunități (furnica drept simbol al lipsei materiale) și refuzul acesteia de  a lupta împotriva ei, a se complace și a bălti în propria ignoranță și a nu întreprinde vreo modalitate de a găsi soluția eliberatoare. În Norul de smog însă, avem zugrăvită clar paravanul sărăciei individului care se străduiește s-o accepte și s-o aducă la o formă rezonabilă și cât de cât de bonton pentru a nu părea un paria în fața societății. Totul învăluit într-o atmosferă de smog (așa cum domină titlul) care lasă impresia de murdărie și incompatibilitate permanentă.
Cred că a doua parte a volumului de povestiri se afundă copleșitor de mult în natura umană și face referire la condiția omului mediocru a cărei neputință e îngrădită de refuzul sau de eleganța altora. Un dublu chin ieșit prin pielea unei societăți industriale care fabrică cu succes neputința în rândul oamenilor.

Câteva referințe despre Italo Calvino : http://en.wikipedia.org/wiki/Italo_Calvino
                                                                    http://www.italo-calvino.com/






Editura Polirom, Iași, 2004

Philip Roth - Animal pe moarte. Filmul.

”Animal pe moarte” (”Dying animal”) m-a marcat peste doar și poate, Roth pare să aibă o mare precizie în privința introspecției personajelor, numit și Tolstoi al Americii. Impactul asupra mea a fost imens, am intrat în pielea profesorului universitar de literatură și criticului literar David Kepesh, sexuagenar și îndrăgostit nebunește de o studentă, Consuela Castillo.Diferența de vârstă blochează însă aspirațiile tinerei absolvente, astfel că bătrânul și enigmaticul Kepesh rămâne singur cu fantomele sale. Este o poveste de dragoste amplificată de reacțiile și introspecția profesorului, un bătrânel singuratic și principial, care tânjește după ideea de iubire și frumusețe feminină, întruchipată de Consuela, fiind teribil obsedat de sânii acesteia. În afara spectrului livresc, Kepesh își povestește viața și căsnicia destrămată, precum și problemele fiului său, Kenny, care, deși însurat, pare să moștenească darul ratării al tatălui său. Romanul este ecranizat în anul 2008 ( cu titlul ”Elegy”), în regia lui Isabelle Croixet și, în ciuda faptului că nu respectă întocmai liniile romanului, merită văzut jocul actorilor Ben Kingsley și Penelope Cruz în rolurile principale. Romanul lui Roth este o capodoperă încă nedescoperită de mulți dintre cititori, este o poveste de viață în care teama de implicare emoțională și de a-ți depăși propriile limite aduce la final singurătatea și jocul nemilos al soartei, resemnarea în fața ei ca în fața propriei morți.

Editura Polirom, Iași, 2006


R: Isabelle Croixet
D: Ben Kingsley, Penelope Cruz 

... și Philip Roth.

 

New York Stories (1989)

Un film antologic, având în prim-plan trei povești pe fundalul orașului New York, trei povești care sunt regizate de trei mari cineaști : Martin Scorsese, F.Ford Coppola și Woody Allen.
Deoarece nu am găsit trailer-ul filmului, am să postez câte o secvență din fiecare parte / poveste a filmului. 

1.Life Lessons

R: Martin Scorsese
D: Nick Nolte, Rosanna Arquette, Steve Buscemi

Lionel Dobie este un artist depresiv și nesigur pe întreaga sa muncă, nu reușește să-și canalizeze energia asupra operelor sale nici atunci când i se pregătește o expoziție fastuoasă. Viața sa este haos (viața cărui artist nu e cuprinsă de haos ? ) și cireașa din haosul pictorului Lionel Dobie este Paulette, asistenta și amanta sa. În momentul în care aceasta decide să-l părăsească,descoperim că Dobie este de fapt unealta de lansare a lui Paulette în lumea artistică a mărețului New York. Fire anxioasă, Lionel are nevoie de tortură sufletească și de stări deplorabile pentru a putea picta, lucru demonstrat de toate acele lucruri dezlânate pe care le așterne pe pânză. Înlocuiește ”dependența” lui Paulette cu o nouă relație posibil amoroasă, protejându-și astfel arta decadentă. Măiestria lui Scorsese constă în faptul că reușește să reia ciclul sentimentelor umane care se străpung și se completează, se înlocuiesc, rezultând în această manieră perfecțiunea cercului complet închis și dinamica vulnerabilității umane în fața artei.

2. Life without Zoe 

R: Francis Ford Coppola
D: Heather McComb, Giancarlo Giannini



Zoe este fiica unui celebru flautist, divorțat de soție, ambii plecați din țară și mult prea ocupați ca să aibă grijă de micuța Zoe. Fetița trăiește într-o lume lipsită de griji, într-un hotel luxos din New York, în grija unui devotat valet. Zoe găsește o bijuterie dăruită de o prințesă arabă tatălui său, bijuterie considerată ulterior furată. Micuța pornește la drum spre a înapoia bunul prințesei și astfel reușește să își reunească părinții divorțați. Scenariul lui Coppola pare să nu fie atât de promițător, întrucât povestea banală nu reușește să se transforme pe parcursul filmului în nimic surprinzător, criticile negative au aprobat acest lucru.

3. Oidipus Wrecks

R: Woody Allen
D: Woody Allen, Mae Questel, Mia Farrow, Julie  Kavner




Așa cum mă așteptam, începutul ultimei părți a filmului este savuros, avem un Woody Allen amuzant și disperat,în rolul avocatului Sheldon, care își urăște mama și se simte controlat de aceasta. Mama sa este o bătrânică insuportabilă care nu concepe mariajul fiului său cu o femeie ce are deja trei copii dintr-o căsnicie anterioară. De aceea, septuagenara pune bețe-n roate fericirii fiului ei, astfel încât acesta începe să meargă la psiholog. Viața lui Sheldon se complică înzecit când mama îi...dispare, pur și simplu, și totuși o aude în capul său și devine paranoic. Comicul situației (atât de pregnant la Allen) face ca în cale să-i apară o femeie întocmai ca..mama sa, copia fidelă mai tânără a acesteia. Fiind de acord cu noua relație a fiului ei, mama reapare, dovedindu-i încă o dată demoralizatului Sheldon că ea are cuvântul și că el are de fapt..complexul lui Oedip.Un scurt-metraj captivant și spumos, marca Woody Allen.

 

Taxi Driver (1976)

Printre primele filme de succes ale sale (următorul rol important după ”The Godfather II ” ), ”Taxi Driver ” îl înfățișează pe Robert De Niro la vârsta tinereții, într-o relație strânsă cu cinematografia, sub aripa maestrului regizor Martin Scorsese. De Niro are să devină, se pare, actorul cel mai potrivit rolurilor din filmele lui Scorsese, lucru demonstrabil din zorii genialității marelui regizor până-n prezent. Cum și-a obișnuit cinefilii, Scorsese reușește, cu mijloace rudimentare, dar sigure, să provoace un spectaculos mind-fuck al anilor '70. Thriller-ul fixează obiectivul pe viața aparent liniștită a unui șofer de taxi, Travis Bickle, care are propria sa viziune asupra vieții de noapte din New York, plictisit de moarte și sătul de figurile ciudate care-i urcă în mașină. Îndrăznind să alunece în pantalonii unui inadaptat social și scelerat, Travis se consideră un justițiar și încearcă să devină un deschizător de drumuri pentru o prostituată (Jodie Foster, în primii ani ai carierei sale cinematografice). Consemnând într-un jurnal întregile sale stări și faptul că nu poate interveni altfel în viața celorlalți decât prin violență, Travis se visează a sfârși împușcat în urma unei răfuieli cu câțiva mafioți. Mind-fuck rudimentar dar bine sădit în întregul scenariu, puritatea poveștii, neîntinată de efecte speciale sau exagerat de dramatice (cum ne-a procopsit anul 2012 în materie de filme), măiestria lui Scorsese curge de-a lungul anilor, avându-l pe De Niro cap de afiș în majoritatea filmelor sale.

 

Jürg Acklin - Defekt

Romanul lui Acklin face parte din categoria romanelor sau filmelor ale căror personaje sunt captive în situații limită și singura soluție de păstrare a calmului e a-și povesti viața sau a filosofa pe tema acesteia și a morții, însă sub semnul grotescului și al ridicolului.
O conversație într-un lift îți poate schimba viața, măsurând gradul ridicolului prezent în existența personajului principal, Paul Dujardin, psiholog. Un psiholog care are nevoie de psiholog și care nu poate găsi nicio cale de scăpare din propria viață mizeră.Cu tot cu acest aspect dramatic, superficial, de altfel, ficțiunea lui Acklin se întinde de-a lungul unor clișee conversaționale, purtate de oricine și oricând. Detaliile milimetrice ale autorului reușesc însă să capteze ochii cititorului până la ultimul detaliu, adăugând apoi un substrat real : orice este posibil, oricui. 
Esența lui Acklin (nu destul de cunoscut de lectorii români) aparent  poate fi de factură banală, telenovelistică, în timp ce firul narativ penetrează temperamentul personajelor cu cea mai mare precizie livrescă.
Practicând psihiatria în viața de zi cu zi, Jürg Acklin își exersează tehnicile analistice de ansamblare / deazasamblare a individului în diferite porțiuni, ca apoi să finalizeze opera într-un mod haotic și deformat.


Editura România Press, București, 2005 (ediție bilingvă ).

    
 

Yukio Mishima - Confesiunile unei măști

Pe fondul evenimentelor din Japonia (Tokyo), în 1940, ni se prezintă drumul ambiguu al unui tânăr în plină descoperire interioară.  În romanul autobiografic, spre surprinderea celor mulți, descoperim un Yukio Mishima vulnerabil, palid, o umbră a ceea ce avea să devină mai târziu ( ” Soare și oțel ”). 
Primul său roman, ” Confesiunile unei măști ” (1949) deschide lanțul glorios romanesc în care se va izola întreaga sa viață, roman care schițează conflictele sale interioare și care dezvăluie un Mishima obsedat de moarte și de depresii, hăituit de eșecuri și de angoase.Tehnica literară nu este una care ispitește la descătușarea minții, mai degrabă senzațiile și gândurile naratorului te fac pe tine, ca cititor, să îi urmărești spectacolul și să devorezi imaginile sădite în fiecare pagină. 
Deplin conștient de natura sa depresivă și bolnăvicioasă, Mishima practică kendo și devine mare maestru cu centură neagră. Ziua se dedică sportului și a consolidării propriului trup și noaptea trăiește prin ceea ce scrie, publicând numeroase romane ce aveau să-i aducă gloria.
Tenkatsu, personajul principal din ”Confesiunile unei măști” și vocea autorului totodată, descoperă faptul că este atras de băieți și că preferă compania acestora decât cea a fetelor ; fire maladivă și predispusă la o tristețe iremediabilă, Tenkatsu se torturează pe sine însuși să păstreze o mască de heterosexual în Japonia anilor '40, nereușind să iubească o femeie așa cum și-ar dori.
Mishima, provenind dintr-o veche familie de samurai, este dedicat Împăratului japonez și, atunci când Japonia este ocupată de forțele americane, întemeiază un manifest împotriva detronării acestuia, lucru care nu impresionează pe nimeni. Mishima săvârșește seppuku pe 25 noiembrie 1970, dovada unui respect profund a vechii arte a samurailor.

” Toată lumea susține că viața e o scenă. Dar nu cred să fie prea mulți cei care, asemenea mie, vor fi început să perceapă viața astfel încă de la începutul copilăriei. Pentru mine aceasta constituia deja o percepție bine definită, iar faptul că îngloba o experiență sumară și ingenuă mă făcea să cred, cu aproape trei sferturi din minte, că fiecare își începe viața în felul acesta, cu toate că undeva în adâncul sufletului mă îndoiam că cineva ar trebui să pornească la drum așa cum o făceam eu. Optimist, eram sigur că după ce-mi voi încheia rolul cortina va cădea oricum. Aici intervenea presimțirea mea privind o moarte prematură. ”


București, Humanitas, 2011

Javier Marias - Când eram muritor

Cele douăsprezece nuvele care alcătuiesc cartea au pus ștampila reminiscențelor unui alt mare scriitor, Adolfo Bioy Casares.  Marias, diferit prin ”lungime ” ca și Casares, dezvoltă ideea mundană a nimicului izbit  în mod frontal cu structurile interioare ale personajelor sale.
Simplu și exact, Javier Marias reușește, în cele douăsprezece mici piese fabuloase, să construiască viața și moartea deopotrivă, cu toate ”adezivele ” acestora.
Stilul este eliptic, enigmatic, prezintă într-o manieră pigmentată multe personaje dubioase care își croiesc drum prin viață aidoma propriilor interioare : nefericire, depresie, crimă, fantome care nu-și află locul în cutia eternității.
Atenția mi-a fost captată în mod deosebit de trei dintre nuvelele înșirate cu măiestrie, voi cita câte un fragment din fiecare:

” Acolo unde timpul se scurge și fuge a trecut deja mai mult timp, atât de mult încât nu a mai rămas nimeni dintre cei pe care i-am cunoscut, i-am frecventat, i-am suportat sau i-am iubit. Fiecare dintre persoanele acestea, presupun, va reveni fără să fie perceput în spațiul în care timpul se adună în uitare, și nu va mai vedea decât străini, bărbați și femei noi care cred, ca și copiii, că lumea s-a născut o dată cu ei, și pentru ei nu are niciun rost să-și pună întrebări asupra existenței noastre trecute și măturate. Acum, Luisa probabil că își amintește și știe tot ce nu a știut în timpul vieții ei și al morții mele. Nu pot să vorbesc acum despre zile sau nopți, totul este nivelat, nu mai e nevoie de efort și rutină, de zile sau de nopți în care pot spune că am cunoscut mai ale liniștea și mulțumirea : pe când eram muritor, e atât de mult de atunci, acolo unde timpul mai există încă . ” 
                                                                                    (”Pe când eram muritor ”, 1993 )


” - În timpul acestui an în care mi-am exercitat profesia, am văzut multă durere, și am administrat și eu durere ; am combătut-o și am permis-o, după nevoile pacientului; am suprimat-o complet cu morfină și alte medicamente și droguri care nu se găsesc pe piață și la care doar medicii au acces; multe dintre ele sunt un secret la fel de bine păzit ca un secret de război. Am văzut durerea, am observat-o, am gradat-o, am măsurat-o, dar acum trebuie s-o îndur din nou, și nu doar durerea fizică, ceea ce e ușor de cunoscut, ci durerea psihică, aceea care te face să nu-ți dorești altceva decât să nu mai gândești, și nu poți. Am convingerea că durerea cea mai mare este durerea conștiinței, împotriva căreia nu există, practic, nici un remediu, nici atenuare posibilă, și care nu poate sfârși decât cu moartea, și nici de asta nu suntem siguri ” 
                                                                                   (” Orice rău se întoarce ” , 1994 )


” - Când și-a dat seama, neliniștea ei s-a transformat în disperare: în fiecare după-amiază, contempla fotoliul gol și mustra tăcerea, punea întrebări dureroase neantului, făcea reproșuri aerului invizibil, se întreba ce greșeală sau ce eroare comisese și căuta cu înflăcărare texte noi care să poată trezi curiozitatea tânărului și să-l facă să se întoarcă, materii noi și romane noi, și aștepta avidă fiecare nouă livrare a lui Sherlock Holmes, pe abilitatea și lirismul căruia conta cel mai mult, sau aproape, mai mult decât pe orice altă lucrare științifică sau literară. 
Și în fiecare zi continua să citească cu voce tare, ca să-l vadă venind ”
                                                                                 ( ” Sfârșite sunt iubirile ” , 1995 )


Univers, București, 2009

Haruki Murakami - Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă

Cartea e un excelent manual pentru cei care doresc să scrie și să dea burta jos. Poți face 5 ture de parc și să-l citești pe Murakami, aproape că devii una cu autorul. Romanul e alcătuit din fragmente de jurnal, jurnal străbătut în mare parte de idei scriitoricești și de performanțe sportive. Murakami pare obsedat de ideea de a face mișcare, de a alerga în fiecare zi, așa cum gândurile sale se așează liniștite pe paginile cărții. 
Ambiție, voință, teama de eșec, gândul de a capitula, idei care sunt prezente în mintea unui tânăr scriitor la începutul carierei, la începutul unei noi sesiuni de jogging în aerul liber. Fragmentele din jurnal curg de-a lungul anilor, când Murakami ni se înfățișează ca un scriitor sobru, cu o simplitate complexă, ca alergător de cursă lungă, cu mușchii minții lucrați, cu fibra musculară călită. Minunată alegorie despre scris și despre a face mișcare, fabulos ”tutorial” despre cum să te menții și să ajungi la performanțe incredibile.
Forța lui Murakami asupra cititorului este ireversibilă. Forța de a scrie și de a alerga pe distanțe lungi, fără teama că vei ajunge la final.
 Doar scriitorul este adevăratul alergător de cursă lungă.


Polirom, Iași, 2009

Elias Canetti - Orbirea

În 1969, Canetti publică ”Der andere Prozess. Kafkas Briefe an Felice ” ( ”Celălalt proces. Scrisorile lui Kafka către Felice ”), spațiu livresc în care autorul dezgroapă rămășițele interioare ale lui Kafka, consecințele unui proces sufletesc cauzat de Felice Bauer. ” Neputincioși sunt mulți, dacă nu cei mai mulți, dar Kafka a fost permanent conștient de neputința sa și a resimțit-o acolo unde alții se simt încă siguri.Astfel, el a exprimat-o și a plăsmuit-o într-o nemaipomenită bogăție de situații concrete. Cea mai surpinzătoare poveste a mâhnirilor sale e aceea a logodnei sale, care a durat, cu toate fazele respective, peste cinci ani. [....] Este o taină de care are nevoie fiecare, pentru a nu capitula în fața forței ”, scrie Canetti. Thomas Mann, despre Elias Canetti :  ”Sunt sincer cucerit de bogăția acestui roman, de fantezia sa debordantă, de o anumită măreție îndîrjită a concepției, de cutezanța poetică, de tristețea și de îndrăzneala sa ”.
”Orbirea” a fost scrisă în 1936, și glorificată abia treizeci de ani mai târziu, spre maturitatea încheiată a autorului. Firul narativ este simplu în prima parte a romanului, intitulat ”Un cap fără lume”, avându-l în prim-plan pe savantul Peter Kien, geniu pustiu, izolat între cărțile sale. Fire complicată și introspectă, Kien cheama în ajutor o menajeră care să se ocupe de ”copiii ” săi , pe primitiva Therese. Viața lui Kien se șterge treptat din lucrările sale și din sine însuși, căci, bietul suflet neîntinat are revelația că scârbavnica menajeră Therese l-ar putea iubi, comportament rezultat din grija femeii cu cărțile sale. Aceasta însă, deși soție, nu își depășește condiția de slujnică, urmărind averea lui Kien, ca mai apoi să-ș alunge din propria lui casă.
În a doua parte, ” Lumea fără cap ” înfățișează groaznica decădere a lui Kien și permanenta sa obsesie pentru cărți, aflate în stăpânirea dementei sale soții. Fire naivă și aflată în urma evoluției societății decadente, acesta îl întâlnește pe Fischerle, altă figură demonstrativă pentru naturalismul demarat ca tehnică literară, caracter parvenit și obscur, care nu urmărește altceva decât averea omului disperat și scârbit de întreaga specie umană. Fischerle însă, înșală aparența negativă, căci reușește, într-un final, să-l ajute pe Kien, chemându-l pe fratele psihiatru, Georges Kien.
În a treia parte, ”Lumea din cap”, Georges Kien, medic reputat la Paris, își reîntîlnește fratele și reușește aparent să îl aducă pe aceasta în lumea reală. Sfârșitul însă, este neașteptat.
 ”Orbirea” frizează accente kafkiene, absurdul se strecoară printre rândurile simple, cititorul rememorează fiecare clipă din procesul kafkian, căci Canetti este un maestru al limbajului ascuns, provocând suspans și deziluzie. Despre viața scriitorului Elias Canetti, nu prea tumultoasă, acoperită cu premii Nobel abia spre sfârșitul vieții, găsiți pe 
http://ro.wikipedia.org/wiki/Elias_Canetti
.
Polirom, Iași, 2004