27 ian. 2013

Sylvia Plath - Johnny Panic și biblia viselor





Unii au intrat în lumea Sylviei Plath (1932-1963) prin intermediul poeziilor, însă eu am ales să pătrund prin volumul de proză intitulat Johnny Panic și biblia viselor. Ceea ce am citit m-a fascinat într-atât încât mi-am propus să studiez îndelung tot ceea ce a scris de-a lungul vieții. 

Volumul mai sus-amintit reliefează vulnerabilitatea unui suflet singur și închis în sine, retrăind cu nostalgie timpul copilăriei pe malul mării. Marea ca simbol al eternității și al pustiului. Plath a iubit marea, aproape că ar fi iubit și deșertul, chiar dacă cele două simboluri sunt antitetice, ambele au ca fundament ideea pustiului uman. Johnny Panic simbolizează panica, așa cum sugerează și numele; este incredibil cum poeta a reușit să personifice teama de viață și să-i găsească un rol în rândurile ei. Spre sfârșitul volumului avem însemnări din jurnal, câteva fragmente în care Plath relatează cu sarcasm și autoironie viața sa mizeră, considerându-se pe sine unealta autodestructivă. Volumul de proză are patru părți divizate în povestiri și un adeziv invizibil care ține ochii lipiți de fiecare pagină, până la sfârșit. 
Plath și-a acceptat moartea, o moarte lentă și conștientă care este prevăzută printre rândurile sale. Curiozitatea asupra morții nu face decât să prevadă sfârșitul antologic al unei vieți zbuciumate și stingerea unei minți care va continua să lumineze ideile altora de-a lungul vremii.

Mai multe despre Sylvia Plath aici

   Dragă doctore, mă simt foarte rău. Am în stomac o inimă care palpită și batjocorește. Dintr-o dată ritualurile simple ale zilei se trag îndărăt ca un cal încăpățânat. Îmi devine imposibil să privesc oamenii în ochi... Oare se poate ca putregaiul să răbufnească din nou ? Cine știe. Conversația banală devine disperată.
    Crește și ostilitatea. Veninul acela primejdios, mortal, ce vine dintr-o minte bolnavă. Imaginea identității pe care trebuie să ne luptăm zilnic ca s-o imprimăm asupra lumii neutre sau ostile se prăbușește în sine. Ne simțim zdrobiți. ”

                                                             (citat din Extrase din caietele de însemnări)

Editura Polirom, Iași, 2009.



 


                                                   
   

8 oct. 2012

Italo Calvino - Iubiri dificile





AVENTÚRĂ, aventuri, s. f. 1. Acțiune îndrăzneață și riscantă; întreprindere dubioasă, necinstită. 2. Legătură amoroasă întâmplătoare (și trecătoare). – Din fr. aventure. (http://dexonline.ro)
Volumul de povestiri al lui Calvino (publicat în 1970, cu titlul original ”Gli amori difficili ”) este secționat în două părți, intitulate : Iubiri dificile și Viață dificilă.
Prima parte, Iubiri dificile, este alcătuită la rândul său din mici diviziuni, numite Aventuri, 13 la număr, care permit lectorului să vadă banalul amenajat în chip simplist, așa cum a dorit Calvino să scrie. Aventurile unor oameni simpli, întâmplări prin care unii au trecut  ori fantezii sau visuri debitate de alții.  Proza lui Italo Calvino reușește, în mare parte, să tencuiască realitatea și s-o ridice de la nivelul prozaic la cel al uniformității, al absolutului, permițând lectorului să transpună în propria minte realitatea auctorială și cumva, s-o rescrie. Avem, așadar, de-a face cu oameni obișnuiți care au parte de întâmplări la fel de obișnuite, și dacă analizăm, oare nu asta înseamnă a povesti, oare nu înseamnă a transforma din argila cotidianului mărețe sculpturi care să fie la rândul lor recreate de mâinile  altora ? Aș fi transcris aici câteva fragmente din trei povestiri, dar nu pot fragmenta nimic, ar de necitit și de neînțeles, prin urmare, povestirile trebuie citite integral. Pot menționa însă câteva aventuri considerabile: Aventura unui tâlhar, Aventura unei înotătoare, Aventura unui cititor, Aventura unui miop, Aventura unui poet.
 (Notă : personal, unele replici sau descrieri m-au dus cu gândul la Toma Caragiu ).
A doua parte a volumului, Viață dificilă, este divizată în alte două subdiviziuni: Furnica argentiniană și Norul de smog.
În prima subdiviziune, vedem sărăcia lucie a unei comunități (furnica drept simbol al lipsei materiale) și refuzul acesteia de  a lupta împotriva ei, a se complace și a bălti în propria ignoranță și a nu întreprinde vreo modalitate de a găsi soluția eliberatoare. În Norul de smog însă, avem zugrăvită clar paravanul sărăciei individului care se străduiește s-o accepte și s-o aducă la o formă rezonabilă și cât de cât de bonton pentru a nu părea un paria în fața societății. Totul învăluit într-o atmosferă de smog (așa cum domină titlul) care lasă impresia de murdărie și incompatibilitate permanentă.
Cred că a doua parte a volumului de povestiri se afundă copleșitor de mult în natura umană și face referire la condiția omului mediocru a cărei neputință e îngrădită de refuzul sau de eleganța altora. Un dublu chin ieșit prin pielea unei societăți industriale care fabrică cu succes neputința în rândul oamenilor.








Câteva referințe despre Italo Calvino : http://en.wikipedia.org/wiki/Italo_Calvino
                                                                    http://www.italo-calvino.com/






Editura Polirom, Iași, 2004

24 iul. 2012

Philip Roth - Animal pe moarte. Filmul.









”Animal pe moarte” (”Dying animal”) m-a marcat peste doar și poate, Roth pare să aibă o mare precizie în privința introspecției personajelor, numit și Tolstoi al Americii. Impactul asupra mea a fost imens, am intrat în pielea profesorului universitar de literatură și criticului literar David Kepesh, sexuagenar și îndrăgostit nebunește de o studentă, Consuela Castillo.Diferența de vârstă blochează însă aspirațiile tinerei absolvente, astfel că bătrânul și enigmaticul Kepesh rămâne singur cu fantomele sale. Este o poveste de dragoste amplificată de reacțiile și introspecția profesorului, un bătrânel singuratic și principial, care tânjește după ideea de iubire și frumusețe feminină, întruchipată de Consuela, fiind teribil obsedat de sânii acesteia. În afara spectrului livresc, Kepesh își povestește viața și căsnicia destrămată, precum și problemele fiului său, Kenny, care, deși însurat, pare să moștenească darul ratării al tatălui său. Romanul este ecranizat în anul 2008 ( cu titlul ”Elegy”), în regia lui Isabelle Croixet și, în ciuda faptului că nu respectă întocmai liniile romanului, merită văzut jocul actorilor Ben Kingsley și Penelope Cruz în rolurile principale. Romanul lui Roth este o capodoperă încă nedescoperită de mulți dintre cititori, este o poveste de viață în care teama de implicare emoțională și de a-ți depăși propriile limite aduce la final singurătatea și jocul nemilos al soartei, resemnarea în fața ei ca în fața propriei morți.










Editura Polirom, Iași, 2006


R: Isabelle Croixet
D: Ben Kingsley, Penelope Cruz 




... și Philip Roth.

 

5 iul. 2012

New York Stories (1989)




Un film antologic, având în prim-plan trei povești pe fundalul orașului New York, trei povești care sunt regizate de trei mari cineaști : Martin Scorsese, F.Ford Coppola și Woody Allen.
Deoarece nu am găsit trailer-ul filmului, am să postez câte o secvență din fiecare parte / poveste a filmului. 

1.Life Lessons

R: Martin Scorsese
D: Nick Nolte, Rosanna Arquette, Steve Buscemi

Lionel Dobie este un artist depresiv și nesigur pe întreaga sa muncă, nu reușește să-și canalizeze energia asupra operelor sale nici atunci când i se pregătește o expoziție fastuoasă. Viața sa este haos (viața cărui artist nu e cuprinsă de haos ? ) și cireașa din haosul pictorului Lionel Dobie este Paulette, asistenta și amanta sa. În momentul în care aceasta decide să-l părăsească,descoperim că Dobie este de fapt unealta de lansare a lui Paulette în lumea artistică a mărețului New York. Fire anxioasă, Lionel are nevoie de tortură sufletească și de stări deplorabile pentru a putea picta, lucru demonstrat de toate acele lucruri dezlânate pe care le așterne pe pânză. Înlocuiește ”dependența” lui Paulette cu o nouă relație posibil amoroasă, protejându-și astfel arta decadentă. Măiestria lui Scorsese constă în faptul că reușește să reia ciclul sentimentelor umane care se străpung și se completează, se înlocuiesc, rezultând în această manieră perfecțiunea cercului complet închis și dinamica vulnerabilității umane în fața artei.




2. Life without Zoe 

R: Francis Ford Coppola
D: Heather McComb, Giancarlo Giannini



Zoe este fiica unui celebru flautist, divorțat de soție, ambii plecați din țară și mult prea ocupați ca să aibă grijă de micuța Zoe. Fetița trăiește într-o lume lipsită de griji, într-un hotel luxos din New York, în grija unui devotat valet. Zoe găsește o bijuterie dăruită de o prințesă arabă tatălui său, bijuterie considerată ulterior furată. Micuța pornește la drum spre a înapoia bunul prințesei și astfel reușește să își reunească părinții divorțați. Scenariul lui Coppola pare să nu fie atât de promițător, întrucât povestea banală nu reușește să se transforme pe parcursul filmului în nimic surprinzător, criticile negative au aprobat acest lucru.



3. Oidipus Wrecks

R: Woody Allen
D: Woody Allen, Mae Questel, Mia Farrow, Julie  Kavner




Așa cum mă așteptam, începutul ultimei părți a filmului este savuros, avem un Woody Allen amuzant și disperat,în rolul avocatului Sheldon, care își urăște mama și se simte controlat de aceasta. Mama sa este o bătrânică insuportabilă care nu concepe mariajul fiului său cu o femeie ce are deja trei copii dintr-o căsnicie anterioară. De aceea, septuagenara pune bețe-n roate fericirii fiului ei, astfel încât acesta începe să meargă la psiholog. Viața lui Sheldon se complică înzecit când mama îi...dispare, pur și simplu, și totuși o aude în capul său și devine paranoic. Comicul situației (atât de pregnant la Allen) face ca în cale să-i apară o femeie întocmai ca..mama sa, copia fidelă mai tânără a acesteia. Fiind de acord cu noua relație a fiului ei, mama reapare, dovedindu-i încă o dată demoralizatului Sheldon că ea are cuvântul și că el are de fapt..complexul lui Oedip.Un scurt-metraj captivant și spumos, marca Woody Allen.








 

23 iun. 2012

Taxi Driver (1976)







Printre primele filme de succes ale sale (următorul rol important după ”The Godfather II ” ), ”Taxi Driver ” îl înfățișează pe Robert De Niro la vârsta tinereții, într-o relație strânsă cu cinematografia, sub aripa maestrului regizor Martin Scorsese. De Niro are să devină, se pare, actorul cel mai potrivit rolurilor din filmele lui Scorsese, lucru demonstrabil din zorii genialității marelui regizor până-n prezent. Cum și-a obișnuit cinefilii, Scorsese reușește, cu mijloace rudimentare, dar sigure, să provoace un spectaculos mind-fuck al anilor '70. Thriller-ul fixează obiectivul pe viața aparent liniștită a unui șofer de taxi, Travis Bickle, care are propria sa viziune asupra vieții de noapte din New York, plictisit de moarte și sătul de figurile ciudate care-i urcă în mașină. Îndrăznind să alunece în pantalonii unui inadaptat social și scelerat, Travis se consideră un justițiar și încearcă să devină un deschizător de drumuri pentru o prostituată (Jodie Foster, în primii ani ai carierei sale cinematografice). Consemnând într-un jurnal întregile sale stări și faptul că nu poate interveni altfel în viața celorlalți decât prin violență, Travis se visează a sfârși împușcat în urma unei răfuieli cu câțiva mafioți. Mind-fuck rudimentar dar bine sădit în întregul scenariu, puritatea poveștii, neîntinată de efecte speciale sau exagerat de dramatice (cum ne-a procopsit anul 2012 în materie de filme), măiestria lui Scorsese curge de-a lungul anilor, avându-l pe De Niro cap de afiș în majoritatea filmelor sale.

 

22 mai 2012

Jürg Acklin - Defekt







Romanul lui Acklin face parte din categoria romanelor sau filmelor ale căror personaje sunt captive în situații limită și singura soluție de păstrare a calmului e a-și povesti viața sau a filosofa pe tema acesteia și a morții, însă sub semnul grotescului și al ridicolului.
O conversație într-un lift îți poate schimba viața, măsurând gradul ridicolului prezent în existența personajului principal, Paul Dujardin, psiholog. Un psiholog care are nevoie de psiholog și care nu poate găsi nicio cale de scăpare din propria viață mizeră.Cu tot cu acest aspect dramatic, superficial, de altfel, ficțiunea lui Acklin se întinde de-a lungul unor clișee conversaționale, purtate de oricine și oricând. Detaliile milimetrice ale autorului reușesc însă să capteze ochii cititorului până la ultimul detaliu, adăugând apoi un substrat real : orice este posibil, oricui. 
Esența lui Acklin (nu destul de cunoscut de lectorii români) aparent  poate fi de factură banală, telenovelistică, în timp ce firul narativ penetrează temperamentul personajelor cu cea mai mare precizie livrescă.
Practicând psihiatria în viața de zi cu zi, Jürg Acklin își exersează tehnicile analistice de ansamblare / deazasamblare a individului în diferite porțiuni, ca apoi să finalizeze opera într-un mod haotic și deformat.


Editura România Press, București, 2005 (ediție bilingvă ).






    
 

7 mai 2012

Yukio Mishima - Confesiunile unei măști









Pe fondul evenimentelor din Japonia (Tokyo), în 1940, ni se prezintă drumul ambiguu al unui tânăr în plină descoperire interioară.  În romanul autobiografic, spre surprinderea celor mulți, descoperim un Yukio Mishima vulnerabil, palid, o umbră a ceea ce avea să devină mai târziu ( ” Soare și oțel ”). 
Primul său roman, ” Confesiunile unei măști ” (1949) deschide lanțul glorios romanesc în care se va izola întreaga sa viață, roman care schițează conflictele sale interioare și care dezvăluie un Mishima obsedat de moarte și de depresii, hăituit de eșecuri și de angoase.Tehnica literară nu este una care ispitește la descătușarea minții, mai degrabă senzațiile și gândurile naratorului te fac pe tine, ca cititor, să îi urmărești spectacolul și să devorezi imaginile sădite în fiecare pagină. 
Deplin conștient de natura sa depresivă și bolnăvicioasă, Mishima practică kendo și devine mare maestru cu centură neagră. Ziua se dedică sportului și a consolidării propriului trup și noaptea trăiește prin ceea ce scrie, publicând numeroase romane ce aveau să-i aducă gloria.
Tenkatsu, personajul principal din ”Confesiunile unei măști” și vocea autorului totodată, descoperă faptul că este atras de băieți și că preferă compania acestora decât cea a fetelor ; fire maladivă și predispusă la o tristețe iremediabilă, Tenkatsu se torturează pe sine însuși să păstreze o mască de heterosexual în Japonia anilor '40, nereușind să iubească o femeie așa cum și-ar dori.
Mishima, provenind dintr-o veche familie de samurai, este dedicat Împăratului japonez și, atunci când Japonia este ocupată de forțele americane, întemeiază un manifest împotriva detronării acestuia, lucru care nu impresionează pe nimeni. Mishima săvârșește seppuku pe 25 noiembrie 1970, dovada unui respect profund a vechii arte a samurailor.

Toată lumea susține că viața e o scenă. Dar nu cred să fie prea mulți cei care, asemenea mie, vor fi început să perceapă viața astfel încă de la începutul copilăriei. Pentru mine aceasta constituia deja o percepție bine definită, iar faptul că îngloba o experiență sumară și ingenuă mă făcea să cred, cu aproape trei sferturi din minte, că fiecare își începe viața în felul acesta, cu toate că undeva în adâncul sufletului mă îndoiam că cineva ar trebui să pornească la drum așa cum o făceam eu. Optimist, eram sigur că după ce-mi voi încheia rolul cortina va cădea oricum. Aici intervenea presimțirea mea privind o moarte prematură.


București, Humanitas, 2011